Educația conștientă nu începe cu copilul, ci cu adultul. Înainte de a corecta, ghida sau regla comportamentele copilului, este esențial ca părintele să își clarifice propriul sistem de valori și propriile limite. Întrebări simple, dar incomode precum “Ce fel de adult vreau să devină copilul meu?” sau “Ce comportamente zilnice modelează acest rezultat?” funcționează ca repere interne pentru orice decizie educațională. Fără ele intervențiile devin reactive, incoerente sau pur declarative.

Observ frecvent părinți care transmit verbal valori sănătoase, dar care, în practică, acționează în contradicție cu ele. Copilul nu învață din discursuri, ci din ceea ce vede zilnic, iar valorile care rămân doar la nivel de intenție nu structurează comportamentul. Ele trebuie traduse în reguli clare, adaptate vârstei, explicate și aplicate consecvent. Nu prin control rigid, ci printr-o structură predictibilă, care oferă siguranță emoțională și sprijină dezvoltarea autonomiei reale.

Copiii încep să facă alegeri proprii mai devreme decât credem, însă aceste alegeri nu apar într-un vid. Acele alegeri se sprijină pe amprenta emoțională și valorică formată în primii ani de viață. Dacă această amprentă este marcată de evitare, haos sau hiper-stimulare, alegerile copilului vor urma aceeași direcție. Dacă, dimpotrivă, este construită pe responsabilitate, reflecție și limite sănătoase, autonomia care se dezvoltă va fi una funcțională, nu impulsivă.

Ca părinți este bine să ințelegem că inacțiunea adultului nu suspendă acest proces, ci îl lasă la voia contextului și a stimulilor dominanți. În acest punct apare una dintre cele mai subtile capcane educaționale, evitarea fermității (mai ales în rândul părinților care își doresc să fie mai apropiați și mai diferiți de modelele rigide ale trecutului). De cele mai multe ori, ea nu este rezultatul nepăsării, ci al emoțiilor puternice ale adultului. Mulți părinți se tem să nu rănească, să nu creeze distanță sau să nu repete modele dure pe care ei înșiși le-au trăit în copilărie.

Din dorința sinceră de a proteja relația, apare tendința de a amâna deciziile dificile, de a evita limitele sau de a lăsa lucrurile „să se regleze de la sine”. În fundal persistă ideea că fermitatea ar putea slăbi conexiunea, că regulile ar putea fi interpretate ca respingere. Pentru copil însă, lipsa limitelor nu este percepută ca libertate, ci ca nesiguranță. Fără repere clare, lumea devine imprevizibilă, iar responsabilitatea pare difuză, fără un adult care să își asume direcția.

Pe termen scurt, această abordare poate părea mai blândă. Pe termen lung însă, costul este ridicat doarece copilul nu învață să tolereze frustrarea, să își regleze impulsurile sau să își asume alegeri. În absența unui cadru ferm și coerent, el își construiește singur strategii de adaptare (coping), adesea prin evitare, reacții exagerate sau refugiu în stimulii externi.

De aici decurge o idee esențială, valorile nu se predau, se trăiesc. Copiii învață mult mai puțin din explicații și mult mai mult din comportamentele observate zilnic. Dacă dorim să transmitem responsabilitate, respect, disciplină sau curaj, ele trebuie să fie vizibile în modul în care gestionăm limitele, timpul, eșecul și disconfortul. Evitarea stabilirii unor reguli clare legate de program, responsabilități sau utilizarea ecranelor transmite, fără cuvinte, ideea că responsabilitatea este opțională și poate fi amânată fără consecințe. În acest sens, inacțiunea nu este neutră, atunci când un comportament problematic nu este urmat de o intervenție clară, mesajul implicit este că acel comportament este acceptabil. Astfel, ceea ce părintele a evitat din dorința de a proteja relația ajunge, paradoxal, să afecteze exact siguranța emoțională și capacitatea copilului de a se autoregla. Ceea ce evităm să facem astăzi devine costul emoțional pe care copilul îl va plăti mâine.

Totusi, a acționa nu înseamnă a fi dur, ci înseamnă a fi prezent, coerent și responsabil. Iar uneori, cel mai mare act de grijă nu este evitarea disconfortului, ci asumarea lui, pentru a construi repere care vor susține copilul mult timp după ce nu va mai avea nevoie de noi pentru a decide. Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de adulți care își asumă direcția. Limitele oferă siguranță, iar siguranța este baza oricărei autonomii reale.

The post Costul inacțiunii appeared first on George Bozgă.

The post Capcana așteptărilor nerealiste appeared first on George Bozgă.

Acest articol reprezintă un scurt profiling funcțional a comportamentelor publice și deciziilor politice observabile în primul an al celui de-al doilea mandat prezidențial al lui Donald Trump. Analiza se bazează exclusiv pe discursuri publice, comportamente politice, patternuri decizionale și reacții instituționale vizibile, așa cum sunt ele reflectate în spațiul public. Textul nu constituie o evaluare clinică, nu are valoare de diagnostic psihiatric sau psihologic și nu pretinde să descrie exhaustiv personalitatea liderului. De asemenea, această analiză nu afirmă intenții, motivații inconștiente sau trăsături interne stabile ale persoanei, ci urmărește să înțeleagă cum funcționează deciziile și discursul într-un anumit context de putere, ce efecte produc și ce tip de dinamică generează la nivel social și instituțional.

Comparativ cu primul mandat, al doilea nu aduce o maturizare a stilului, ci o accentuare a patternurilor existente. Trump funcționează optim în criză, conflict și tensiune simbolică, iar stabilitatea nu este un scop în sine, ci un fundal plictisitor. Astfel, comportamentele sugerează un lider care creează sau amplifică tensiuni pentru a-și menține relevanța psihologică și politică.

Un element structural al stilului lui Trump este prioritizarea controlului percepției în detrimentul alinierii constante la date verificabile. Din punct de vedere psihologic, acest lucru indică un leadership orientat mai degrabă spre validarea imaginii de sine decât spre menținerea unei narațiuni coerente cu realitatea operațională. Declarațiile sunt construite ca ancore emoționale pentru public („victorie”, „istoric”, „fără precedent”), în timp ce comportamentele executive arată reactivitate, ajustări frecvente și delegare volatilă.

Grandiozitatea ca substitut al clarității

În contexte în care rezultatele sunt ambigue, incomplete sau dificil de verificat la nivel instituțional, discursul lui Donald Trump tinde să se intensifice prin utilizarea superlativelor și a formulărilor definitive. Afirmații de tipul „am rezolvat mai multe probleme într-un an decât orice alt președinte”, „este o pace istorică, nimeni nu a mai reușit asta” sau „economia merge incredibil, cifrele sunt fantastice” apar frecvent în aparițiile publice, chiar și atunci când nu sunt susținute de mecanisme concrete precum tratate ratificate, politici implementate sau consens internațional stabil.

Un exemplu emblematic din acest mandat, care ilustrează foarte clar acest mecanism psihologic, este declarația privind „pacea” dintre Albania și Azerbaidjan. Dincolo de caracterul factual eronat al afirmației, situația este relevantă pentru modul în care funcționează controlul narativ. Albania nu a fost niciodată implicată într-un conflict armat cu Azerbaidjanul, iar conflictul real din regiune a fost cel dintre Armenia și Azerbaidjan. Chiar și în acest caz, în perioada 2025–2026 nu există un tratat de pace ratificat și funcțional din punct de vedere juridic, ci doar încetarea ostilităților și aranjamente provizorii, impuse mai degrabă prin raport de forță decât prin reconciliere instituționalizată.

Cu toate acestea, discursul prezidențial a prezentat situația ca fiind „rezolvată”, finalizată și istorică. Din perspectivă clinică, acest moment este revelator nu ca simplă gafă (gafe prezidentiale vedem adesea), ci ca expresie a unui pattern constant. Atunci când realitatea este complexă, fragmentată sau încă deschisă, apare o nevoie psihologică de a închide povestea simbolic. Grandiozitatea devine astfel un substitut pentru claritate.

Claritatea factuală ar fi presupus recunoașterea caracterului incomplet al procesului diplomatic, diferențierea dintre armistițiu, acord politic și tratat juridic, precum și acceptarea incertitudinii inerente geopoliticii. În schimb, discursul oferă publicului o certitudine emoțională, „este pace”, „s-a terminat”, „am reușit”. Această certitudine nu este ancorată în realitatea obiectivă, ci în nevoia internă de control narativ și de finalitate.

Din punct de vedere psihologic, grandiozitatea funcționează aici ca un mecanism de reglare a anxietății. Procesele diplomatice sunt lente, ambigue și greu de controlat, iar recunoașterea acestor limite ar presupune tolerarea incertitudinii și a vulnerabilității. Prin declararea unei „victorii istorice”, tensiunea internă este redusă instantaneu, chiar dacă realitatea externă rămâne neschimbată.

Nu contează atât de mult ce conflict a fost rezolvat sau în ce stadiu se află procesul, cât contează menținerea unei imagini de sine consistente, cea a liderului care rezolvă, care închide, care câștigă. Realitatea devine astfel subordonată imaginii, iar povestea este mai importantă decât faptele care ar trebui să o susțină.

Disonanța dintre discurs și acțiune

La nivel comportamental, unul dintre cele mai consistente tipare observabile în acest mandat este disonanța dintre fermitatea discursului public și fluiditatea acțiunii executive. Declarațiile sunt adesea formulate într-un registru definitiv, închis, care sugerează control total și direcție clară. Formule precum „totul este sub control” sau „situația este rezolvată” transmit publicului ideea unei autorități stabile și a unui proces bine orchestrat.

Cu toate acestea, la scurt timp după aceste afirmații, realitatea administrativă tinde să se reconfigureze rapid. Apar schimbări de responsabilitate între agenții federale, mutări de decizie către consilieri sau comitete ad-hoc, precum și ajustări publice de poziție. Ceea ce fusese prezentat ca finalizat este reîncadrat drept „proces în desfășurare”, iar ceea ce fusese anunțat ca rezultat devine „un început curajos pe care alții nu au avut curajul să-l facă”.

Această succesiune nu indică neapărat lipsă de inteligență strategică, ci un mod specific de funcționare psihologică. Stabilitatea internă nu pare să fie obținută prin consecvență între intenție, acțiune și rezultat, ci prin menținerea unei poziții simbolice centrale, aceea de autor principal al poveștii. Atât timp cât narațiunea îl plasează în rolul celui care inițiază, domină și „conduce istoria”, inconsecvențele operaționale devin tolerabile.

Realitatea executivă este astfel tratată ca un fundal flexibil, care poate fi ajustat fără a afecta imaginea de sine. Când implementarea întâmpină obstacole, nu apare o revizuire calmă a strategiei, ci o repoziționare narativă. Responsabilitatea este redistribuită, procesul este redefinit, iar criteriile de succes sunt mutate. Psihologic, aceasta permite evitarea confruntării directe cu limitele reale ale controlului.

Acest tip de disonanță funcționează ca un mecanism de protecție a identității. Consecvența factuală ar presupune tolerarea erorii, a incertitudinii și a feedbackului negativ. În schimb, menținerea rolului de „inițiator curajos” sau „lider care vede mai departe” oferă o continuitate internă mult mai sigură. Chiar dacă faptele se schimbă, povestea rămâne aceeași. Atât timp cât narațiunea îl menține pe Donald Trump în centrul acțiunii, realitatea poate fi ajustată din mers, reinterpretată sau fragmentată fără a produce o fisură majoră în imaginea de sine. Coerența nu este căutată în fapte, ci în rolul jucat în poveste.

Adevărul ca instrument relațional

Un pattern recurent în discursul lui Donald Trump este utilizarea adevărului nu ca reper stabil al realității, ci ca instrument relațional, menit să consolideze legătura emoțională cu publicul. Afirmații precum „oamenii știu că spun adevărul” sau „mass-media minte, eu vă spun ce se întâmplă cu adevărat” nu sunt urmate, în mod sistematic, de demonstrații factuale riguroase, de date structurate sau de mecanisme verificabile. În schimb, ele sunt însoțite de apeluri la loialitate, de delimitări clare între „noi” și „ei” și de invitații implicite la identificare emoțională.

Din perspectiva psihologică, acest tip de discurs mută centrul de greutate de la realitatea externă către relația simbolică dintre lider și susținători. Adevărul nu mai este ceva ce se verifică, ci ceva ce se recunoaște. El nu este stabilit prin concordanța cu faptele, ci prin concordanța cu identitatea celui care vorbește. Cu alte cuvinte, o afirmație devine „adevărată” în măsura în care întărește sentimentul de apartenență și confirmă rolul liderului ca figură de referință.

Această dinamică este vizibilă în modul în care Trump își construiește autoritatea discursivă. El nu cere publicului să creadă o informație, ci să creadă în el. Când spune „eu vă spun ce se întâmplă cu adevărat”, nu propune o versiune alternativă a realității, ci solicită un transfer de încredere, adevărul nu mai este în afara lui, ci este mediat exclusiv prin persoana sa. În acest cadru, contradicțiile factuale nu subminează mesajul, pentru că mesajul nu se bazează pe fapte, ci pe relație.

Mai mult, acest stil transformă adevărul într-un marker de loialitate. A fi de acord cu afirmația liderului devine echivalent cu a fi „de partea bună”, iar contestarea ei este rapid etichetată ca manipulare, trădare sau minciună. Astfel, adevărul nu mai funcționează ca instrument de orientare în realitate, ci ca mecanism de delimitare socială. El separă susținătorii de critici și consolidează un nucleu identitar stabil, chiar și în absența unei baze factuale comune.

Consecințe psihologice și politice

tunci când un lider alege să promoveze o narațiune puternică în detrimentul adevărului, consecințele sunt inevitabile și serioase. Acestea se acumulează treptat la nivel psihologic și politic, devenind cu timpul din ce în ce mai greu de remediat. Inițial, strategia pare un succes, oferindu-i liderului o imagine de forță și stăpân pe situație. Însă, pe termen lung, prețul plătit este uriaș, producând daune profunde și de durată în întreaga societate.

Prima consecință majoră este polarizarea accentuată, iar atunci când realitatea este filtrată printr-o poveste centrală, susținătorii nu mai aderă la un set de politici, ci la o identitate narativă. Ei nu „sunt de acord”, ci „sunt de partea bună”. Criticii, în schimb, nu mai sunt simpli opozanți, ci devin actori delegitimați moral și cognitiv, mincinoși, corupți, manipulatori. Din punct de vedere psihologic, acest mecanism reduce anxietatea de grup, oferind certitudine și apartenență, dar distruge spațiul dialogului. Odată ce adevărul devine relațional, dezacordul nu mai poate fi integrat, ci doar respins.

A doua consecință este dificultatea severă de corecție adaptativă. Pe scurt, acest lucru se referă la incapacitatea unui sistem (o țară) de a învăța din propriile greșeli, deoarece liderul său este incapabil să le recunoască. Orice sistem funcțional are nevoie de feedback negativ pentru a se ajusta. Într-un cadru dominat de control narativ, recunoașterea erorii nu este percepută ca maturitate, ci ca amenințare identitară. A admite că o decizie a fost greșită ar fisura povestea centrală a competenței și a victoriei continue. Ca urmare, erorile nu sunt corectate, ci reîncadrate, amânate sau redistribuite. Psihologic, acest lucru menține stima de sine a liderului, dar blochează învățarea si evoluția instituțională.

În acest context apare și o altă consecință relevantă legată de meritul sau rolul liderului. Când nu sunt recunoscute în termenii pe care el îi consideră legitimi, reacția dominantă nu este retragerea sau recalibrarea, ci orientarea către conflict. Conflictul devine o modalitate de revalidare a statutului și de restabilire a centralității personale. Din această perspectivă, conflictul nu este o deviație accidentală, ci o continuare logică a stilului de leadership. În logica în care funcționează administrația americană astăzi, tensiunea și confruntarea devin instrumente de reafirmare a autorității. De aceea, posibilitatea deschiderii unor conflicte noi, inclusiv regionale sau chiar armate, este mai prezentă decât suntem, în mod obișnuit, dispuși să credem.

A treia consecință este orientarea guvernării către impact simbolic în detrimentul stabilității instituționale. Politicile sunt evaluate nu în funcție de sustenabilitate, ci de potențialul lor narativ, cât de bine „sună”, cât de ușor pot fi prezentate ca victorie, cât de eficient mobilizează emoțional baza de susținători. Instituțiile devin decor, iar procesele devin secundare. Această dinamică creează instabilitate administrativă, pentru că direcția se schimbă odată cu nevoile poveștii, nu cu realitatea sistemică.

În plan psihologic, este de așteptat ca discursul să devină și mai personalizat și mai centrat pe loialitate. Pe măsură ce complexitatea realității crește, iar rezultatele finale rămân ambigue, nevoia de control narativ se va intensifica. Adevărul va fi tot mai mult legat de persoană și tot mai puțin de instituții sau expertiză. Istoric, în cazul stilului politic asociat lui Donald Trump, sprijinul public este așteptat să fie explicit și constant, iar absența acestuia este adesea interpretată ca o formă de trădare. De aceea, este probabil ca relația cu aliații, fie ei politici interni sau parteneri internaționali, să devină mai volatilă atunci când sprijinul nu este clar sau când apar poziții divergente, reacția poate fi una de sancționare simbolică sau politică.

În plan politic, polarizarea va continua să se adâncească. Spațiul de mijloc, în care sunt posibile compromisuri sau corecții, va fi perceput ca inutil sau chiar suspect. Deciziile vor fi tot mai des prezentate ca acte de curaj solitar, iar opoziția ca obstacol existențial. Aceasta crește riscul de blocaj instituțional și de decizii reactive, luate pentru impact imediat, nu pentru coerență pe termen lung.

Trump nu este singur în istorie

De-a lungul istoriei, au existat lideri care au privilegiat narațiunea personală în detrimentul coerenței factuale și al stabilității instituționale. Un exemplu frecvent invocat este Napoleon Bonaparte. Napoleon a fost un maestru al auto-mitologizării, prezentând constant expansiunea și războaiele drept „necesare” și „istorice”, chiar și atunci când costurile umane și economice deveneau insuportabile. Grandiozitatea discursului său a menținut loialitatea armatei și a populației o perioadă semnificativă, însă impredictibilitatea deciziilor și ignorarea consecințelor logistice au culminat cu dezastrul campaniei din Rusia. Consecința psihologică și politică a fost prăbușirea rapidă a legitimității odată ce narațiunea victoriei nu a mai putut fi susținută de realitate.

Un alt exemplu relevant este Benito Mussolini, care a construit un discurs permanent despre renașterea Imperiului Roman și despre destinul istoric al Italiei. Realitatea economică și militară era însă mult mai fragilă decât imaginea proiectată. Impredictibilitatea deciziilor și disprețul față de consecințele reale ale aventurilor militare au dus la supraextindere și colaps. Psihologic, regimul său a funcționat atâta timp cât simbolurile au fost suficiente, dar când consecințele concrete au devenit imposibil de mascat, sistemul s-a prăbușit rapid.

Mai aproape de contemporaneitate, Silvio Berlusconi oferă un exemplu de leadership bazat pe control mediatic și personalizarea adevărului. Berlusconi a folosit constant narațiuni de succes personal pentru a contracara eșecurile politice sau scandalurile. Deși sistemul democratic italian a limitat consecințele extreme, efectul pe termen lung a fost o degradare a încrederii în instituții și o normalizare a confuziei dintre interes personal și interes public.

Privite comparativ, aceste exemple indică un pattern clar, liderii care folosesc grandiozitatea, impredictibilitatea și indiferența față de consecințe pot obține câștiguri rapide de legitimitate și mobilizare, dar creează simultan fragilitate sistemică. Atâta timp cât realitatea poate fi remodelată narativ, sistemul rezistă. În momentul în care consecințele devin prea mari pentru a fi reinterpretate, ruptura este adesea abruptă și costisitoare.

The post Psihologia unui mandat condus prin tensiune appeared first on George Bozgă.

Primul ar fi acela că nu este responsabilitatea ta să știi care sunt regulile terapiei. Știu că e un lucru greu de înțeles, dar gândește-te așa: când mergi la spital, să zicem că mergi la doctor și, Doamne ferește, primești un diagnostic dificil. Nu este treaba ta să știi ce ai de făcut. Nici măcar nu este treaba ta să îți pui un diagnostic, nu? Când vine vorba de medici, tot ce trebuie să faci este să te duci la spital. Responsabilitatea  va fi a medicului  să îți verifice corpul, să îți spună când ai nevoie de o analiză sau alta. Ei sunt experții, e treaba lor să știe ce trebuie făcut.

La fel cum este cu un mecanic auto. Tu doar mergi și zici: „mașina face un zgomot ciudat”. Și ei te întreabă: „ce fel de zgomot?” și tu zici: „nu știu, un fel de zgomot ciudat”. Nu trebuie să știi. Nu e datoria ta să știi dacă e cureaua de distribuție, carburatorul sau o scurgere de ulei. Tu doar te prezinți acolo, spui ceva vag, precum: „mașina nu merge cum trebuie”.

Așa e și cu psihoterapia. Tot ce trebuie să faci este să vii cu un motiv general. Și nici măcar nu trebuie să fie un motiv bun. Poți să spui doar: „viața este foarte dificilă în perioada asta”. Și este suficient.

Al doilea lucru important de înțeles se referă la terapie ca proces activ. Unii oameni percep terapia ca un proces pasiv. Vin la terapie și spun: „Gata, am venit. Vindecă-mă. Repară-mă”. Dar nu așa funcționează lucrurile. Succesul în terapie depinde atât de cât de implicat e pacientul, cât și de cât de implicat e terapeutul. Când mergi la terapie, trebuie să fii pregătit să muncești. Nu e treaba ta să știi exact ce trebuie să faci, dar e treaba ta să faci ceva odată ce ai înțeles ce este de făcut.

Sunt și persoane care spun: „am încercat terapia, dar nu a funcționat pentru mine”. Și când încep să sap mai adânc, îi întreb: „ok, dar ce anume n-a mers pentru tine?” Și destul de des, cam la 30-40 la sută dintre cazuri, descopăr că persoanele respective au fost foarte pasive. Adică n-au făcut nimic, doar s-au prezentat acolo și au așteptat să se întâmple o magie.

O analogie bună ar fi cu mersul la sală cu un antrenor personal. Antrenorul e expertul. Tu te duci la el și spui: „vreau să intru în formă”. Și atât. El o să se ocupe de „cum”. Nu trebuie să știi tu dacă trebuie să faci cardio, greutăți, exerciții cu propriul corp sau să te pregătești pentru un decatlon. Asta e treaba lui. Dar odată ce îți spune ce ai de făcut, tu trebuie să pui mâna pe greutăți și să le ridici.

Terapia este la fel. Nu e o procedură pasivă, precum o biopsie sau o radiografie, unde stai întins și ceilalți îți fac ceva. Trebuie să te implici, să lucrezi cu ce simți, cu ce gândești, să te confrunți cu tine.

Al treilea lucru important de înțeles e că, dacă simți că ceva nu funcționează, trebuie să vorbești despre asta cu terapeutul tău. Asta e, de fapt, unul dintre cei mai importanți factori care pot prezice dacă terapia va avea succes sau nu. Să îți exprimi sincer nemulțumirile sau nelămuririle în fața terapeutului.

Terapeuții nu sunt cititori în gânduri. Dacă vii la ședință și ești întrebat cum merg lucrurile în procesul terapeutic și spui politicos „totul e ok”, doar ca să nu îl faci pe terapeut să se simtă prost, atunci de fapt te privezi pe tine și pe el de o conversație importantă. Poate te gândești că e vina ta că ești prea „defect” sau „depresiv” ca să poți fi ajutat, dar asta nu e adevărat. Și chiar dacă simți că n-ai răspunsuri clare, nu e doar responsabilitatea ta. Terapeutul e acolo să lucreze împreună cu tine, să vă dați seama împreună ce nu funcționează. Terapia e ca un joc în echipă.

Un alt lucru important de știut este că există mai multe tipuri de terapie, adică „moduri” sau stiluri diferite de abordare. Terapia, la fel ca mâncarea, vine în tot felul de variante. Există aproximativ peste 400 de forme de psihoterapie recunoscute și practicate în lume, ce derivă din 4-5 curente principale. Deci sunt foarte multe modele diferite de terapie.

De exemplu, există așa-numitul „al treilea val” de terapii, care include multe tehnici bazate pe mindfulness, cum ar fi terapia prin acceptare și angajament (ACT) sau terapia comportamentală dialectică (DBT). Astea sunt mai moderne și implică, de obicei, lucrul cu acceptarea, prezența conștientă și valorile personale.

Înainte de acest val, a fost terapia cognitiv-comportamentală (CBT), care e mai structurată. De multe ori ai fișe de lucru, teme pentru acasă, pași foarte clari: „faci asta, apoi asta, apoi asta”. Totul e sistematic, cu o anumită logică procedurală.

Și dacă ne întoarcem și mai în spate, ajungem la Freud și Jung, psihanaliza clasică. Freud, de exemplu, își punea pacienții pe o canapea, stătea în spatele lor și nu zicea nimic timp de o oră. Ședințele erau zilnice și oamenii vorbeau liber, fără direcție fixă.

Dacă un anumit tip de terapie nu funcționează pentru tine, poți încerca altceva sau poți discuta asta cu terapeutul tău. Pe lângă faptul că există diferite metode, mai există și diferențe de stil între terapeuți, în funcție de cât de activi sau pasivi sunt în ședință.

Eu, de exemplu, am un stil destul de activ. Vorbesc, intervin, pun întrebări directe și multora le place o astfel de abordare. Dar unora nu li se potrivește și ar prefera alt stil. Am observat că generația digitală, în special, preferă terapeuți mai implicați, mai energici. În schimb, mulți terapeuți mai vechi au un stil mai liniștit, mai pasiv „hai să vedem unde duce discuția”, „nu putem grăbi terapia”.

Unii terapeuți cred că e esențial să îi înveți pe oameni să fie răbdători în procesul terapeutic. Și da, uneori răbdarea e parte din vindecare. Dar eu cred că e important să nu pornim de la ideea că știm noi ca terapeuți ce e „corect” pentru fiecare. Fiecare om are propriul ritm, propriile nevoi și propriul mod de a simți durerea sau dorința de schimbare. A cere cuiva să „fie răbdător” poate suna uneori ca și cum i-ai spune să nu își asculte propria nerăbdare, când de fapt și acea nerăbdare poate să fie semnul unei nevoi reale, vii, care merită luată în serios.

Așa că mai degrabă decât să impunem răbdarea ca pe o lecție, poate ar fi mai valoros să fim curioși. Ce spune această nerăbdare? Ce caută? Ce doare? Poate acolo e cheia, nu în a aștepta, ci în a asculta.

Până la urmă, terapia nu e un drum cu reguli fixe sau cu o singură direcție corectă. E un spațiu în care doi oameni, terapeutul și pacientul, încearcă împreună să înțeleagă mai bine ce doare, ce lipsește, și cum poate fi vindecat.

The post Înainte de terapie appeared first on George Bozgă.

Rareori realizǎm cǎ mintea noastrǎ este una dintre cele mai importante aspecte de care suntem responsabili și care ne modeleazǎ viața zi de zi. Am sǎ încep prin “distrugerea” unui mit pe care îl vǎd foarte des în domeniul sǎnǎtǎții mintale și dezvoltǎrii personale, acela cǎ poți învǎța cum sǎ-ți oprești gândurile, iar acest lucru nu este tocmai adevǎrat.

Nu poți opri creierul sǎ gândeascǎ la orice fel de gând negativ, distructiv și chiar gânduri autocritice odatǎ pentru totdeauna, nu-ți poți controla creierul la acel nivel. Creierul uman produce aproximativ 60 de mii de gânduri pe zi, tot felul de gânduri, şi sǎ crezi cǎ poți ajunge sǎ ai capacitatea de a opri toate aceste gânduri pur şi simplu nu este posibil, deoarece nu ai controlul asupra majoritǎții gândurilor tale. Vom vedea cum poți gestiona și ce poți face cu unele dintre aceste gânduri, dar nu le putem opri.

Ceea ce poți face este cum sǎ gestionezi gândurile nesǎnǎtoase atunci când ele apar. Dacǎ ai crezut cumva cǎ ai “eșuat” în cǎlǎtoria ta ca ființǎ umanǎ, pentru cǎ ai lucrat de mult timp sǎ îți oprești gândurile și nu ți-ai dat seama cum sǎ frânezi creierul care le genereazǎ, așa cǎ ai concluzionat cǎ este ceva în neînregulǎ cu tine, vreau sa știi cǎ nu este adevǎrat.

Dacǎ ai un creier uman, va avea toate aceste tipuri de gânduri.

Ce facem cu acest gânduri când ne invadeazǎ?

Pentru a fi mai la îndemânǎ, o sǎ împǎrțim în 4 pași:

︎Vei asculta gândurile tale și le vei recunoaște ca atare. Acest lucru poat fi contraintuitiv, mai ales în cazul gândurilor neplǎcute. Nu vei dori sǎ le asculți, vei încerca sǎ le eviți cu orice preț, sau sǎ le reprimi sau sǎ le negi și sǎ scapi de ele cât mai repede cu putințǎ. Creierului nostru nu îi place disconfortul, suntem învǎțați sǎ fugim de durere şi sǎ cǎutǎm plǎcerea.

Problema este cǎ atunci când încercǎm sǎ fugim de acel gând, el nu pleacǎ, rǎmâne undeva în fundal și apare atunci când garda noastrǎ este jos, când suntem vulnerabili și ne va destabiliza cu fiecare (re)apariție. Așa cǎ pur și simplu ignorarea sau reprimarea nu va ajuta, nu putem lucra la ceva dacǎ nici mǎcar nu vom recunoaște cǎ este acolo.

Asta nu înseamnǎ cǎ recunoscând acel gând ca fiind prezent trebuie sǎ-l crezi adevǎrat, cǎ trebuie sǎ te agǎți de el, sau cǎ trebuie sǎ-l urmezi, înseamnǎ doar cǎ îi vei recunoaște prezența printr-un dialog intern: ”Observ cǎ mintea mea se gândește la acest lucru”.

Te poț gândi la creierul tǎu ca la un șef dintr-o mare companie, la o întâlnire cu mulți oameni și toți își “aruncǎ” ideile pe masǎ, tot felul de idei care le vin, iar șeful nu va merge cu fiecare idee care vine spre el și nici nu ar ajuta dacǎ șeful ar respinge toate ideile. Dar le poate recunoaște prezența tuturor și apoi va alege în mod conștient care dintre ele sunt mai utile, mai rezonabile, sau mai interesante și cu acelea va merge mai departe.

Prin urmare, din toate gândurile care vin spre noi, primul pas este sǎ le recunoaștem prezența și în etapa urmǎtoare sǎ alegem cu care vrem sǎ mergem mai departe. Nu trebuie sǎ fug de gândurile mele.

︎ Sǎ observi cǎ gândurile tale sunt doar gânduri. Sunt idei, credințe, interpretǎri sau perspective, pe care creierul tǎu le-a acumulat în timp, de-a lungul vieții tale, dintr-un motiv sau altul. Sunt cuvinte puse împreunǎ, reunite în propoziții, care au un fel de înțeles, pe care creierul tǎu l-a inventat, pe baza lucrurilor care ti-au fost spuse, pe care le-ai observat și internalizat, sau din experiențele tale, bune sau mai puțin bune.

Situația problematicǎ apare atunci când încep sǎ cred gândurile care nu sunt de ajutor, și nu discern cu ce gânduri vreau sǎ gândeascǎ creierul meu, așa cǎ îl las pur și simplu cu orice gând care vine și sǎ mǎ agǎț de acel gând și o sǎ-l cred și o sǎ-l urmez oriunde m-ar duce.

︎ Sǎ ne atașǎm de gândurile care sunt de ajutor. Nu este vorba de a ne atașa de cele pozitive, de lumina minunatǎ a unui gând plǎcut, ci este vorba despre a învǎța care gânduri sunt utile și care nu sunt utile. Despre acelea care te vor ajuta sǎ simți ceea ce vrei sǎ simți și care te vor sprijini în alegerile pe care vrei sǎ le faci și care vor duce la rezultatele pe care vrei sǎ le ai în viața ta.

Dacǎ cineva îmi spune pǎrerea lui despre ceva, iar eu mǎ simt inconfrotabil și îmi spun prin dialogul intern : “Persoana X mi-a zis cǎ mǎ puteam descurca mai bine la acel proiect, dar lasǎ cǎ eu gândesc pozitiv, iar ei nu știu despre ce vorbesc”. Consider cǎ eu sunt foarte bun sau performant. În acest caz nu este despre alegerea a ce gând este pozitiv și ignorarea celorlalte. În acest caz este vorba despre gândirea responsabilǎ.

Care gând va fi de ajutor în mod real?

Dacǎ cineva are un feedback la ceea ce am fǎcut eu, atunci trebuie sǎ decid dacǎ este unul util sau nu, iar dacǎ este unul util ce vreau sǎ fac cu acest lucru. Poate cǎ este un adevǎr acolo, poate cǎ trebuie sǎ fiu atent la ce a spus persoana respectivǎ, poate aş putea învǎța din asta, poate mǎ dezvolt.

Nu înseamnǎ cǎ orice gând neplǎcut pe care îl am trebuie sǎ-l elimin, sǎ scap de el cât mai repede, deoarece nu este despre cât de plǎcut este acel gând, ci despre cât de util/de ajutor este gândul meu. Nu este vorba despre gândire pozitivǎ ci despre gândire responsabilǎ. Care gânduri vor fi utile. Cum stiu care gânduri vor fi utile? Vor fi acele gânduri care mǎ vor conduce la o acțiune productivǎ, o manifestare care îmi va aduce ceea ce-mi doresc.

︎ Putem sǎ decidem intenționat ce gânduri vrem sǎ gândim. Chiar și atunci când nu este doar vorba de gestionarea celor care vin în atenția noastrǎ și asupra cǎrora decidem care sunt de ajutor și care nu, sau cum sǎ nu ne supra-atașǎm de ele, noi avem şi aceastǎ capacitate de a ne “hrǎni” cu gânduri în mod voluntar. Putem genera gânduri pe care dorim sǎ le avem, care ne vor oferi o stare mai bunǎ și vor determina comportamentul dorit precum și rezultatele noastre.

Dacǎ trecem prin momente mai dificile în viațǎ, situații grele și îți spui cǎ nu vei reuși sǎ treci prin problemele cu care te confrunți, este bine sǎ îți amintești cǎ poți adopta un alt tip de dialog intern în care vei genera tu gânduri precum: “Sunt capabil sǎ fac lucuri grele, cred în abilitǎțile mele, am mai fǎcut lucruri dificile înainte și am mai trecut prin momente grele. Voi fi capabil sǎ fac asta şi acum.”

Dacǎ ți-a fost teamǎ sǎ acționezi pentru cǎ ai fost îngrijorat de ce vor crede alții despre tine, îți faci tot timpul griji cǎ vei fi criticat sau judecat, eviți anumite interacțiuni sau circumstanțe, eviți sǎ te întâlnești cu anumiți oameni pentru cǎ ești îngrijorat de ceea ce vor spune ei, amintește-ți cǎ tu ești responsabil de mintea și emoțiile tale mai mult decât oricine altcineva.

Întrebarea în orice circumstațǎ, nu este care gând este adevǎrat. Omenii mǎ întreabǎ în terapie adesea: “Bine George, dar care este gândul adevǎrat, pe care ar trebu sǎ-l urmez?”Le amintesc faptul cǎ adesea gândurile noastre sunt interpretǎri, deci nu existǎ în mod necesar un adevǎr sau mod drept de a gândi în X situație. Aceasta este o înrebare falsǎ. Întrebare este care gând este de ajutor/util/ sǎnǎtos ? Cele care îmi ghideazǎ emoțiile în direcția doritǎ de mine, îmi ghideazǎ comportamentul pentru a învǎța lucruri noi și a mǎ dezvolta, în mǎsura influenței pe care eu o pot avea asupra a ceea ce se întâmplǎ.

Ştim cǎ nu putem controla circumstanțele, însǎ putem avea o infuelnțǎ asupra lor și ne putem gestiona adecvat ceea ce gândim și putem face alegeri care sǎ fie sǎnǎtoase pentru noi.

Când lucrurile nu merg în direcția în care ți-ai fi dorit, tu ce ai nevoie sǎ auzi de la tine?

The post O minte bine gestionatǎ appeared first on George Bozgă.

Dacă ne-am îmbunătăți capacitatea de a ne controla, am fi capabili să mâncăm mai sănătos, să fim mai motivați la muncă și am putea să controlăm epuizarea. Și atunci noi, oamenii, încercăm să facem lucruri care să ne sporească autocontrolul, inclusiv sǎ luǎm suplimente care ar trebui să ne dezvolte capacitatea cognitivă, sau facem lucruri dificile precum dușuri reci, crezând că dacă ne forțăm să facem un lucru atât de dificil o să fim capabili să le facem și pe celelalte. Dar se dovedește că lucrurile nu funcționează cu adevărat așa. Dacă dușurile reci ar optimiza autocontrolul, am avea o grămadă de date care ar veni în sprijinul acestei idei, și toată lumea ar face asta. Dacă ne uităm dintr-o perspectivă științifică, singurul lucru pe care îl fac dușurile reci este să ne crească toleranța la dușuri reci.

Acesta este un lucru interesant legat de autocontrol. Putem deveni buni la o acțiune anume, dar acest lucru nu translatează și înspre alte părți ale vieții noastre, așa cum se credea, iar asta pentru că nu am înțeles ce este în spatele autocontrolului.

Ideea de bază care a dominat la începutul anilor ’90 a fost că autocontrolul este o trăsătură a personalității, este o parte din cine ești, iar dacă ai genele potrivite și creșterea adecvată, tinde sǎ rǎmânǎ constantă. De exemplu, dacǎ ai 20 de ani și-ai fost crescut cu o anumitǎ disciplină, vei continua să fii disciplinat pe parcursul vieții. Se credea că este un aspect fix în ceea ce ești tu ca persoană. Ulterior, prin cercetare susținută, s-a descoperit că nu este o trăsătură fixă, ci o resursă care se diminuează în timp.

Acest lucru are foarte mult sens deoarece sunt zile în care suntem capabili să ne controlăm cu ușurință, dar trăim și zile în care se întâmplă foarte multe lucruri și apare necesitatea de a exercita mai mult autocontrol. Am avut o zi grea la muncă și vreau să urlu la șeful meu, dar mă controlez și nu fac asta, iar la sfârșitul zilei nu pot să mǎ conving sǎ mănânc o salată. Așa cǎ voi comanda o pizza și stau jos și nu mă mai interesează nimic despre ziua de azi. Ca urmare, mecanismul descoperit funcționeazǎ astfel: cu cât te forțezi sǎ exerciți mai mult autocontrol, cu atât mai repede autocontrolul se diminuează.

Odată ce am identificat că este o resursă care se micșorează, se pune întrebarea: ce anume diminuează cel mai mult această resursă pe care o am? Iar cercetǎrile indicǎ existența a doi factori care diminuează în mod sever autocontrolul.

Primul este suprimarea emoțională. Dacă îți petreci mult timp suprimând emoțiile sau încercând să le reglezi, de exemplu îți vine să spui niște cuvinte dure unei persoane, dar tu ții cu putere acest lucru în tine pentru mult timp, atunci vei diminua rezerva de autocontrol pe care o ai.

Al doilea lucru care reduce autocontrolul este stresul. Oamenii care se află în situații stresante au o rezervă mai mică de autocontrol și nu-l pot manifesta pentru a avea comportamente sănătoase.

Ce se întâmplă în creier atunci când suprimarea emoțională și stresul ne diminuează capacitatea de autocontrol, care parte a creierului este de fapt drenatǎ?

Cu ajutorul testelor EEG, care măsoară activitatea electrică la nivelul creierului, cercetǎtorii au descoperit un lucru extrem de interesant. Anume că o parte a creierului nostru, care se numește cortex cingular anterior, este responsabilă de monitorizarea conflictului interior. Când ne suspendăm capacitatea de a monitoriza conflictul interior, autocontrolul nostru dispare imediat. Asta înseamnă că, de fapt, autocontrolul este capacitatea noastră de a monitoriza conflictul intern.

Când manifestăm autocontrol? De exemplu, atunci când există un conflict intern. În general vorbind, în comportamentul uman, am un impuls automat, vreau să mănânc o felie de pizza, dar există o altă parte a creierului meu care îmi spune că ar trebui să mănânc o salată. Iar în acel moment când manifest autocontrolul există deja un conflict intern, de aceea îl numim auto-control, pentru că este un control pe care îl exercit asupra mea atunci când vreau să fac altceva.

Noi considerǎm, bazându-ne pe experiența noastrǎ subiectivǎ, că există o componentă de control, dar se pare că, de fapt, nu este așa. Ceea ce s-a descoperit este că atâta timp cât conflictul intern este monitorizat, noi vom fi într-o formǎ de control. Dar în momentul în care ne oprim să monitorizăm conflictul, atunci pierdem tot controlul.

Poți lua un exemplu din viața ta în care în mintea ta se duce o luptă, iar atâta timp cât există acea luptă există un grad de control. Dar momentul în care te-ai oprit să dai atenție, iar lupta dispare, atunci pierzi controlul. Aici este momentul în care noi credem că odată ce am oprit monitorizarea înseamnă că am câștigat sau poate am pierdut și de asta ne-am oprit din monitorizare. S-a terminat bătălia, s-a terminat conflictul, de-asta nu mai dau atenție. Iar acest lucru este perfect natural pentru că cele douǎ lucruri sunt foarte apropiate între ele, ne oprim să ne mai gândim atunci când am pierdut și cedăm acelui comportament.

De fapt, se dovedește că lucrurile stau exact invers. Abia atunci când mă opresc să monitorizez conflictul intern pierd bătălia. Poate ai observat acest lucru atunci când ai o dezbatere cu tine însuți și apoi nu mai monitorizezi situația, deja ai telefonul în mână și începi să scrollezi, înainte să îți dai seama, ai aprins lumina și deschizi tableta sau laptopul și începi să te uiți la ceva, în loc să dormi.

Monitorizarea conflictului reprezintǎ autocontrolul. Dar ce se întâmplă cu cele douǎ componente – stresul și suprimarea emoțională – despre care am aflat că diminueazǎ cel mai mult autocontrolul? Dacǎ simpla monitorizare a conflictului înseamnă auto-control, care este legǎtura cu cele douǎ aspecte?

Se dovedește că se potrivesc perfect. În cazul suprimării emoționale, atunci când îmi vine să-i spun șefului meu că vreau să-l strâng de gât, ceea ce fac este să îmi suprim puternic emoțiile și să închid acea parte a minții mele. Iar când închid acea parte a minții mele, suspend capacitatea de a conștientiza și monitoriza conflictul intern, iar autocontrolul meu scade semnificativ. În concluzie, ceea ce fac prin suprimarea emoțiilor este să opresc intenționat monitorizarea conflictului. Pe măsură ce ne suprimăm răspunsul intern, ne pierdem capacitatea de autocontrol.

Iar atunci când suntem stresați, ceea ce face creierul nostru este să externalizeze atenția noastră, pentru a rezolva problema care ne cauzează stresul. Când ești stresat, nu ești atent la ceea ce simți și la emoțiile tale și la semnalele corpului, ci dai atenție problemelor exterioare. Când sunt stresat, deoarece am de susținut un test, sunt atent la mediul exterior, nu la mediul intern emoțional. Iar când atenția este orientată către exterior, sigur că opresc monitorizarea conflictului intern.

Atunci când încerc sa rezolv probleme, am un examen foarte important, încep sǎ nu mai fiu atent la mine. Nu mai dau atenție semnalelor cǎ îmi este foame, cǎ sunt obosit, nu mai sunt atent la semnalele corpului meu deoarece sunt concentrat spre exterior.

Nu înseamnă că trebuie sǎ rezolvi toate problemele din viața ta pentru a avea autocontrol bun, ci este nevoie sǎ conştientizezi starea pe care o ai. Poate părea ușor confuz fiindcă cele douǎ – autocontrolul și conștientizarea – sunt același lucru. Ceea ce este necesar sǎ faci este sǎ te concentrezi pe conștientizarea stǎrii tale interne. Când faci acest lucru, dezvolți sistemul de monitorizare a conflictului. Nu înseamnă că autocontrolul este separat de conștientizarea emoțiilor, ci cele douǎ circuite reprezintǎ același sistem. Deci cât timp vei fi atent la semnalele tale interne, autocontrolul tǎu se va îmbunǎtǎți.

Ce experimentǎm în mod subiectiv drept autocontrol este diferit de ceea ce se întâmplǎ în creier. Dacǎ am o emoție, pot spune „am fluturi în stomac”. Dar nu am literalmente fluturi în stomac, exprimarea reprezintǎ modul în care experimentez subiectiv fericirea, anxietatea sau oricare emoție pe care o resimt.

Ca urmare, pentru a avea autocontrol, nu este necesar sǎ faci ceva în mod concret. Conștientizarea stǎrii tale și autocontrolul sunt unul și același lucru, în special conștientizarea conflictului intern.

De aceea, meditația este un instrument excelent pentru dezvoltarea autocontrolului, deoarece ești atent la starea ta internǎ, la respirație. Nu îți controlezi respirația, nu opui rezistențǎ respirației, doar o observi și îi acorzi atenție. Acest lucru se întâmplǎ deoarece aceste douǎ funcții sunt aceleași în creier.

Acordând atenție conflictului tǎu interior, acceptându-l și stând să observi acel conflict, devii mai conștient de el și vei fi mult mai capabil sǎ manifești autocontrol.

Sursa foto Jared Rice.

The post Autocontrolul sau monitorizarea conflictului interior appeared first on George Bozgă.

Cand începi sǎ înțelegi lumea din jurul tău începi sǎ-i oferi sens. Ți se întâmplă ceva aloci sens acelui lucru (aici sunt implicate mai multe mecanisme, skip). Iar prin repetiție, după ce se întâmplă de douǎ ori, de trei ori, acel sens începe să devină o credință. Devine ceva ce tu crezi. Apoi, credința pe care ți-ai format-o, prin expunere repetată, determină sensul pe care tu îl oferi evenimentelor viitoare. Astfel viziunea ta a fost îngustatǎ prin sistemul de credințe. Tuturor ni se întâmplă acest lucru, este un mecanism firesc.

Toate emoțiile tale derivǎ din sensul pe care îl oferi evenimentelor, nu din evenimentul în sine. Nu există niciun sens moștenit în nimic, iar noi, pe baza credințelor formate, oferim sens evenimentelor.

Exemplu de actualitate

Când cineva, sǎ spunem o persoană care dorește să acceadă o funcție, înțelege sistemul de credințe al populației căreia i se adresează poate manipula acele credințe și le poate direcționa, printr-un mesaj adecvat formulat, pentru a atinge obiectivul pe care îl urmărește.

Ca urmare a pandemiei și a războiului interminabil de la graniță pot înțelege că douǎ dintre nevoile de bază ale populației sunt cele de siguranță și certitudine. Înțelegând acest lucru pot formula niște mesaje prin care eu sunt un salvator al situației. Promovez o aură divină pe care o cultiv, inspir siguranță prin ce expun, fac afirmații cu o certitudine deplină, nu inernalizez niciun feedback care se opune ideilor mele, refuz dialogul, dar promit că vă ofer exact ceea ce aveți voi nevoie.

Este greu de rezistat unui astfel de mesaj, așa e? După atâta timp de nesiguranță, incertitudine, impredictibilitate, apare cineva care mi le oferă pe toate, eu nu voi mai fi critic la conținut la inadvertențe și voi fi tentat să aleg să cred ceea ce am eu nevoie să cred. Este precum starea de îndrǎgostire, când toți prietenii îți spun că sunt multe probleme cu persoana cealaltă dar tu refuzi să crezi pentru a nu distruge imaginea idealǎ pe care ți-ai creat-o. Pentru a nu te confrunta consecințele de a fi singur.

Iar nevoia de a crede este strâns legatǎ de nevoia de conectare. Din pǎcate, ca urmare a evenimentelor din ultimii patru ani, conectarea a fost episodică și de scurtă durată, iar oamenii au nevoie să se conecteze unii cu alții. Astfel, când apare un personaj care promite să conecteze toate nevoile frustrate, toate credințele neîmplinite, este natural să fim tentați să credem că acel om este binevoitor.

Ce putem face?

︎ Sǎ dezvoltǎm un sistem de „anticorpi mentali” prin care învǎțǎm sǎ identificǎm cum funcționeazǎ dezinformarea și manipularea.

Cercetările arată că folosirea cuvintelor încărcate emoțional, în special cele care evocă emoții negative, cum ar fi frica sau indignarea, crește potențialul viral al conținutului digital. Oamenii sunt îndeosebi maleabili și mai puțin concentrați pe procesul decizional rațional și deliberat atunci când sunt împinși într-o stare de exaltare emoțională.

︎ La nivel individual, în primul rând să-mi înțeleg nevoia să o accept. Sǎ stau cu ea şi sǎ nu fac un efort sǎ o alung, ci să o înțeleg.

︎ Să accept cǎ nu există persoană care să-mi rezolve miraculos problemele, nemulțumirile, greutǎțile cu care mă confrunt.

︎ Să rezist tentației de a găsi vinovați externi și să mă uit la ceea ce ține de mine și ce pot face eu pentru a îmi fi mai bine.

︎ Sǎ mǎ uitǎ la conținutul mesajului, dacǎ este verosimil, dacǎ ceea ce promite cineva poate fi îndeplinit sau intrǎ în atribuțiile sale.

︎ Sǎ învăț să mă protejez de mesajele manipulative. Sǎ înțeleg care sunt cele mai frecvente tehnici de manipulare. Celebra deja „scoatere din context”, „discreditarea” și „gǎsirea unui țap ispǎșitor”, ar fi cele mai utilizate. Iar pentru cǎ dezinformarea circulă mai repede în mediul online decât poate fi dezmințită, las un link în comentarii pentru detalii.

︎ Sǎ mǎ gândesc la viitor mai mult decât la trecut, în special atunci când sunt nemulțumit. Trecutul poate fi încărcat de greutăți, prezentul poate să fie incert sau frustrant. Sǎ evit să folosesc această logică când iau deciziile deoarece este posibil să determin ca viitorul să fie în același fel (nu contează ce aleg, tot rău va fi). Când aleg pentru viitor sǎ îmi formulez dorințele în termeni afirmativi.

Articol: George Bozga

Sursa foto Marc-Olivier Jodoin.

The post Nevoia de a crede appeared first on George Bozgă.

Dacǎ conving pe cineva folosind capacitatea mea de a argumenta înseamnă că eu am dreptate? Desigur, nu așa stau lucrurile. Capacitatea de a convinge și a susține în mod abil ceva nu înseamnǎ cǎ este corect din punct de vedere logic, ci înseamnǎ doar cǎ ești mai abil decât celǎlalt.

Ce mǎ face atunci sǎ fiu o persoană logicǎ sau raționalǎ, dacǎ nu capacitatea mea de a convinge şi a argumenta?

Dacǎ privim din perspectiva neuroștiințelor, ceea ce putem observa este cǎ emoțiile pot deturna abilitatea de argumentare a oamenilor. Să luăm drept exemplu o persoanǎ care este în negare a unei dependențe de alcool. Poți veni cǎtre aceastǎ persoanǎ cu cel mai logic argument posibil, cu dovezi concrete, date științifice, dar dacǎ emoțional persoana în cauzǎ nu este pregătitǎ sǎ accepte cǎ are o problemǎ, mintea sa va veni cu multiple contraargumente și nu o vei putea convinge cǎ are o problemă. Abilitatea de a fi rațional este deturnatǎ de alte părți ale minții umane.

Când discuți cu cineva care este foarte bun în a argumenta ceva și îl enervezi, emoțiile vor alimenta aceastǎ abilitate de argumentare și nu îl vei putea convinge cǎ greșește și va pleca din discuție crezând cǎ are dreptate. Asta putem vedea foarte ușor în politicǎ, atunci când cineva deține o credințǎ politicǎ de un anumit fel, iar persoana cu care dialogheazǎ deține o opinie opusǎ, ambii cred, în mintea lor, cǎ ideea lor este logicǎ și justificabilǎ, iar dacǎ îi întrebi dacǎ acel lucru este logic, vor răspunde „bineînțeles că da”, de aceea cred în el.

Logica există în mod obiectiv, iar din punct de vedere psihologic, atunci când iei logica și o pui în mintea umanǎ, niște lucruri interesante încep sǎ se întâmple.

Așa descoperim cum cei care se considerǎ raționali pot fi de fapt motivați emoțional şi gândesc emoțional. Pânǎ nu înțelegi aspectele emoționale ale modului în care tu gândești, nu vei gândi, de fapt, rațional și logic. La cabinet întâlnesc des situații în care cineva îmi spune: „Nu mǎ simt prea emoțional, de aceea consider cǎ eu sunt o persoană raționalǎ. Așa am fost de când mǎ știu.”

Unii oameni s-au antrenat să dea volumul emoțiilor mai încet. Acest lucru poate fi constant, durabil în personalitatea unui om (alexitimie primarǎ), sau poate poate apărea ca reacție psihologicǎ pe fondul unor evenimente traumatice din trecutul lor (alexitimie secundarǎ). Oricare ar fi cauza, chiar dacă nu simți emoția, ea totuși este activǎ în creierul tǎu. Ceea ce lipsește este conștientizarea cǎ emoția este prezentǎ.

Când te angajezi într-o disputǎ logicǎ cu cineva, zonele din creierul tǎu responsabile cu emoțiile nu vor fi oprite, vor fi funcționale, dar o bunǎ parte a conștientizǎrii lor va fi suprimatǎ. La un anumit nivel, în mintea ta circuitele emoționale sunt active în permanențǎ și îți deturneazǎ raționalitatea, dar experiența emoției nu este prezentǎ. Sunǎ ciudat, dar acesta este mecanismul, așa cum aratǎ cercetǎrile. Nu ești conștient de prezența emoției, dar ea este acolo.

Dacǎ ai un prieten care este foarte emoțional și se teme, de exemplu, cǎ partenera îl înșalǎ, ceea ce se întâmplǎ în mintea omului este cǎ circuitele emoțiilor conduc procesul de gândire și începe sǎ elaboreze toate scenariile legate de felul în care se petrece acest lucru, iar dacǎ cineva încearcǎ sǎ le infirme, omul nu le va accepta, va respinge orice altǎ posibilǎ variantǎ.

Asta se întâmplǎ cu raționamentele noastre atunci când emoțiile deturneazǎ gândirea logicǎ, gǎsim aceste argumente care sunt convingǎtoare și reale ca generalitate, așadar nu este vorba despre faptul că mintea noastrǎ ar gândi lucruri false, ci despre faptul că mintea este selectivǎ.

Asta e interesant cu privire la mintea umanǎ, avem gânduri raționale și gânduri emoționale și tindem sǎ credem cǎ dacǎ nu simțim emoția suntem raționali. Dar ceea ce se întâmplǎ, de fapt, este cǎ dacǎ nu ești conștient de emoții, nu le simți, asta nu înseamnă cǎ ele nu existǎ, ci înseamnă cǎ acțiunea emoțiilor nu este vizibilǎ pentru tine.

Iar cu cât ești mai puțin capabil/antrenat sǎ experimentezi emoțiile, cu atât mai probabil este ca gândirea ta raționalǎ sǎ fie deturnatǎ de emoțiile tale.

De aici apar biasurile cognitive: negarea, catastrofarea, reprimarea, raționalizarea emoționalǎ, gândirea de tip alb-negru, iar lista poate continua. Ce sunt toate aceste lucruri, de ce avem aceste distorsiuni ale minții?

Când sunt în negare, așa cum spuneam în exemplul anterior, acesta este un mecanism de protecție psihologicǎ. De ce anume mǎ protejez? Mǎ protejez de emoții. De emoțiile inconfortabile, emoțiile pe care refuz să le accept.

Totuși, când vrei sǎ determini dacǎ procesul tǎu de gândire este unul rațional sau nu, principala întrebare pe care este bine să ți-o adresezi este aceasta: sunt conștient de starea mea emoțională internǎ?

Pânǎ nu ajungi sǎ conștientizezi stǎrile tale emoționale, este foarte posibil ca gândirea ta sǎ nu fie una logicǎ și raționalǎ, dar ceea ce vei face este cǎ vei recruta toate aceste mecanisme defensive care îți vor deturna abilitatea de a gândi logic și coerent pentru a le dovedi altora cǎ se înșalǎ.

Dacǎ vrei sǎ devii o persoanǎ care gândește rațional, poate sunǎ paradoxal, dar ceea ce este nevoie sǎ faci este sǎ dobândești capacitatea de a conștientiza emoțiile.

Atunci când sunt întrebat ce poate face o persoanǎ pentru a deveni mai conștientǎ de emoțiile sale, încep prin a îndemna persoana sǎ stea jos și fie atent. Fii atent la tine, la ceea ce gândeşti, s-ar putea să descoperi că există o mulțime de lucruri despre viața ta pe care mintea ta se străduiește foarte tare să le evite.

Iar un proces terapeutic bine structurat va ajuta foarte mult în a nu mai utiliza mintea ca pe un vehicul de evitare a emoțiilor, ci pentru a forma un tot coerent și integrat între emoțiile tale și ceea ce gândești.

Sursa foto Siddhesh Mangela.

The post Falsa raționalitate appeared first on George Bozgă.

Se întâmplǎ uneori sǎ ne regǎsim într-o situație în care observǎm cǎ reacția noastrǎ este diferitǎ, intensǎ sau interacționǎm cu persoane care determinǎ o emoție sau reacție puternicǎ în noi, sau poate situații în care ne surprindem cǎ suntem “atrași” și avem o reactivitate emoționalǎ și chiar fizicǎ foarte mare.

Ce se întâmplǎ de fapt

În situațiile de mai sus am fost activați emoțional. Triggerii emoționali pot apǎrea într-o varietate foarte largǎ de contexte. Ei sunt stimuli care provoacă o reacție emoțională intensă, adesea în mod neașteptat.

Acești stimuli pot fi evenimente externe, cuvinte, oameni, locuri, mirosuri sau chiar amintiri, care declanșează amintiri sau sentimente puternice legate de un eveniment traumatic sau semnificativ din trecutul nostru. Reacția emoțională poate varia de la tristețe, furie, frică, pană la anxietate sau bucurie intensă, și este disproporționată față de triggerul inițial.

Triggerii funcționeazǎ adesea pe principiul asocierii. Mecanismul din spatele unui trigger emoțional este de obicei o asociere puternică între un stimul specific (de exemplu, un anumit cântec, loc, cuvânt, gest) și un eveniment sau o experiență emoțională din trecut.

Creierul creează legături între stimul și emoția experimentată în acel moment, făcând ca viitoarele întâlniri cu acel stimul să poată amorsa acea emoție. Atunci când o persoană întâmpină un trigger emoțional, creierul său reacționează aproape instant, activând răspunsuri emoționale și fizice automatizate.

Triggerii emoționali pot varia semnificativ de la o persoană la alta, în funcție de experiențele, valorile și sensibilitățile individuale. Cu toate acestea, există câteva categorii comune de triggeri emoționali care tind să provoace răspunsuri puternice la mulți oameni, precum:

︎ Evenimente care aduc aminte de o traumă anterioară pot declanșa reacții emoționale intense. Amintirile legate de evenimente traumatice anterioare pot fi triggeri puternici, aducând la suprafață emoțiile intense experimentate în acel moment, cum ar fi frica, furia sau durerea. Aceștia pot determina reactivarea bruscă a amintirilor traumatice, adesea într-un mod intens și visceral. Persoana poate simți ca și cum ar retrăi trauma, experimentând sentimente, mirosuri, sunete sau imagini asociate cu evenimentul.

︎ Schimbările majore în viață. Oamenii sunt adesea obișnuiți cu o rutină și predictibilitate. Schimbările majore perturbă acest sentiment de securitate și normalitate, provocând stres și anxietate. Modificǎrile majore necesită adesea un proces de ajustare. Presiunea de a se adapta rapid și eficient poate fi copleșitoare și stresantă.

︎ Confruntarea sau conflictul. Confruntările sau conflictele, chiar și cele minore, pot fi triggeri puternici pentru persoanele care au dificultăți în gestionarea furiei sau anxietății. Confruntarea cu un conflict poate activa sistemul nostru nervos simpatic, pregătindu-ne pentru luptă sau fugă. Acesta este un răspuns ancestral la pericole, iar conflictul poate fi perceput ca un pericol pentru binele nostru emoțional sau fizic.

︎ Pierderea sau abandonul. Amintirile sau situațiile care evocă sentimente de pierdere sau abandon – fie că sunt recente sau din trecut – pot declanșa tristețe profundă, teamă sau anxietate. Frica de pierdere și de a fi părăsit sunt emoții fundamentale care reflectă nevoi umane de bază pentru siguranță, apartenență și iubire. Acestea sunt temeri aproape universale, ceea ce le face puternic mobilizatoare și, uneori, perturbatoare.

︎ Nereușite sau eșecuri. Momentele sau amintirile legate de eșecuri sau nerealizări pot declanșa sentimente de dezamăgire, autopedepsire sau descurajare. Nereușitele și eșecurile sunt parte integrantă din experiența umană și, deși adesea percepute negativ, joacă un rol crucial în învățare și dezvoltarea personală. Cu toate acestea, pentru mulți, ele pot funcționa ca triggeri emoționali puternici, declanșând o gamă largă de emoții neplăcute și adesea un dialog intern critic.

Societatea tinde să glorifice succesul și să stigmatizeze eșecul, ceea ce poate crea presiuni externe intense și așteptări nerealiste pentru unii oameni. Această presiune externă se transformă adesea într-o critică internă dură atunci când nu ne îndeplinim obiectivele.

Înțelegerea și gestionarea triggerilor emoționali este un proces personal și adesea complex, care poate necesita timp și, în unele cazuri, sprijin profesional. Este important să recunoaștem că aceste reacții sunt umane și este indicat să învățăm strategii eficiente pentru a le gestiona.

Articol: George Bozga

Sursa foto Chris Dreyer.

The post Activatorii/ triggerii emoționali appeared first on George Bozgă.

Când vorbim despre contaminare cu toții suntem familiarizați cu existența contaminării fizice (agenți biologici, virusuri, bacterii, agenți chimici, pesticide, radiații etc) și suntem conștienți de existenta tuturor acestor forme de contaminare, care ne afectează sănătatea fizică. Atunci când avem de a face cu astfel de cazuri încercăm să controlăm, fie prin mecanisme preventive, fie, dacă suntem contaminați, prin tratament.

Totodată, în lumea modernă, în special în lumea tehnologizată, a internetului, exista și o altă formă de contaminare, extrem de nocivă, aceasta fiind contaminarea psihologică. Aceasta înseamnă o contaminare cu informații false, adevăruri parțiale, perspective catastrofizante, dezinformare, etc. Adesea acest demers urmărind diverse scopuri (influențarea opiniei, determinarea unor decizii, presiune socială).

Cum ne afectează contaminarea psihologică în social media?

Atunci când sunt create mesajele de tip fake news ele iau în calcul particularitățile și specificitatea spațiului psiho-cultural în care sunt diseminate. Vectorii de opinie prin care mesajele sunt propagate cunosc (sau intuiesc) specificul psiho-cultural al publicului țintă.

Contaminare înseamnă influența informațiilor false asupra emoțiilor, comportamentelor și deciziilor noastre. Pe termen scurt poate produce stări de neliniște, anxietate, gânduri și așteptări negative-nerealiste. Pe termen lung, prin tulburările psihosomatice, afectează și sănătatea fizică.

Adesea asistăm la o contaminare directă prin influența în mod direct a informațiilor false (cea mai simplă formă), prin manipulare. Informațiile sunt false dar noi suntem determinați să credem că ele sunt adevărate, ele rămânând în emoțiile și comportamentele noastre.

Totodată, există o contaminare mai periculoasă, mai înșelătoare, anume contaminarea mintală. Aceasta se manifestă prin faptul că suntem expuși la un set de informații false, și cu toate că știm că sunt false, ele produc efecte în emoțiile, gândurile și deciziile noastre. Studiile au demonstrat că noi atunci când credem că am înțeles un eveniment, considerăm automat că este și adevărat. Comprehensiunea este echivalentă, într-un prim pas, cu adevărul, iar acest lucru reprezintă o vulnerabilitate fantastică a minții umane.

Există și un un pas ulterior, prin care decidem dacă informația este adevarată sau nu. Insă acest pas, așa cum indică studiile, poate fi foarte ușor blocat și noi nu mai ajungem să evaluăm critic informațiile și le integrăm ca fiind adevărate în cadrul primului pas, datorită vulnerabilității minții noastre, pe care nici nu o conștientizăm. De aceea este foarte important să conștientizam acest tip de vulnerabilitate si sa învățăm sa ne protejăm.

Când se întâmplă să nu reușim să facem analiza critică a informațiilor la care suntem expuși?

când suntem obosiți, iar resursele atenționale și cele executive nu pot procesa adecvat informația;
când se oferă foarte multă informație falsă și nu avem timp sau capacitatea de a procesa critic ceea ce primim (spam);
credibilitatea sursei (dacă ai încredere în sursa respectivă, crezi ce spune și nu mai ajungi la evaluarea critică a ceea ce ai auzit);
când apar mecanisme de tip bias și credințele preexistente.

Suntem astfel foarte vulnerabili în multe situații și putem fi cu ușurință influențați de abundența de informații menite să ne schimbe starea emoțională și să ne influențeze opiniile. In ceea ce privește fake news ul nu există o definiție unanim acceptată, nici chiar în jurnalism.

O definire largă, și acceptată în zonele comunicării și psihologiei include articole, declarații, postări, și orice alte tipuri de informații, referitoare la organizații și persoane publice, ce pot fi create de jurnaliști și sau non-jurnaliști, ce se adresează publicului larg. Plecând de la această idee fake news reprezintă ceva mai mult decât news (știri) ci se referă la întreg ecosistemul de informații.

Un al aspect relevant reprezintă sursa (de încredere sau nu) și intenția. Fake news ul este mult mai dăunător decât știrile imprudente sau slab documentate, el este construit să declanșeze o anumita reacție (comportamentala, emoțională, cognitivă).

De regulă, în mediul on-line întâlnim diverse tipuri de fake news, printre cele mai frecvente, se numără:

știri înșelătoare (receptive news)
știri false (false news)
dezinformare (disinformation)
informare greșită (misinfromation)
alegerea arbitrară a unor fapte/evenimente (cherry-picking)
momeala (clickbait)
zvon (rumor)

Cu o astfel de paletă largă de instrumente folosite pentru a ne influența este necesar să avem un “sistem imunitar” psihologic pregătit pentru a ne proteja.

Construirea unui sistem imunitar psihologic

Este limpede că nu putem deveni niște roboți care filtrează mecanic cantități uriașe de date. Oricine încearcă acest demers sisific este condamnat la epuizare. Apărarea reală nu constă în a procesa mai mult, ci în a filtra mai inteligent. Cheia este să ne construim un sistem imunitar psihologic, unul care recunoaște și neutralizează agenții patogeni informaționali înainte ca ei să provoace o infecție.

Acest sistem se bazează pe patru piloni esențiali, un set de criterii personale care funcționează sinergic:

Igiena mentală.

 Acesta este primul și cel mai simplu pas. Așa cum ne spălăm pe mâini pentru a evita microbii, trebuie să practicăm o igienă riguroasă a surselor de informare. Ce înseamnă practic? Identifică și taie accesul la canalele, paginile și contextele unde știi că se promovează constant alarmismul, ura și dezinformarea. Nu este vorba de cenzură, ci de autoprotecție, dă unfollow, mute, părăsește grupurile toxice, fă-o conștient și fără regrete.

De ce este crucial? Chiar dacă știi că o informație este falsă, expunerea prelungită și repetată te contaminează. Este ca o picătură chinezească, îți consumă energia, te menține într-o stare de alertă și iritare, și, treptat, normalizează un nivel de toxicitate care îți va afecta perspectiva generală asupra lumii.

Cultivarea unor surse de calitate

După ce ai eliminat toxinele, trebuie să-ți hrănești mintea cu nutrienți de calitate. Ce înseamnă practic? Selectează activ un număr limitat de surse de informare (jurnaliști, experți, publicații) care au demonstrat de-a lungul timpului rigoare, echilibru și onestitate intelectuală. O sursă de calitate nu îți spune ce să gândești, ci îți oferă instrumentele necesare pentru a gândi, prezintă nuanțe, citează surse și recunoaște complexitatea.

Atenție totusi, rețelele de socializare NU sunt o sursă de informare, ci o platformă de distribuție. Algoritmul lor nu prioritizează adevărul, ci angajamentul emoțional. O dietă bazată exclusiv pe ce îți servește algoritmul este echivalentul unei diete bazate pe junk food.

Dezvoltarea gândirii critice

Acesta este procesul prin care întărim „celulele albe” ale sistemului nostru imunitar psihologic. Gândirea critică nu este un talent înnăscut, ci o abilitate care se exersează.Ce înseamnă practic? În fața unei informații noi, mai ales dacă declanșează o reacție emoțională puternică, pune-ți câteva întrebări simple, ca un reflex:

Cui folosește ca eu să cred asta?

Ce emoție încearcă să-mi inducă acest mesaj, frică, furie, superioritate?

Aceasta este o opinie sau un fapt verificabil?

Care este perspectiva care lipsește din această poveste?

Acest scurt moment de pauză și analiză este adesea suficient pentru a dezamorsa o tentativă de manipulare.

Clarificarea valorilor personale

Acesta este pilonul fundamental, sistemul de operare al întregii noastre ființe. Dacă primii trei piloni sunt despre tactici, acesta este despre strategie și identitate. Să ai un set de valori clare și asumate , precum onestitatea, compasiunea, libertatea, dreptatea, pe care le-ai interiorizat profund. Cum te apără? Valorile funcționează ca un filtru suprem și rapid. Când ești obosit sau copleșit, poate nu ai energia să faci o analiză critică detaliată a unui mesaj. Dar poți simți instantaneu dacă acel mesaj rezonează sau, dimpotrivă, este în total dezacord cu valorile tale fundamentale. O informație care incită la ură va fi respinsă imediat de o valoare precum compasiunea. O teorie a conspirației care cere credință oarbă va fi respinsă de o valoare precum gândirea independentă, pentru că valorile sunt ancora ta în furtună.

The post Ce este contaminarea psihologică? appeared first on George Bozgă.