Așa că ce încerc în aceste rânduri să fac este să împărtășesc patru lucruri de bază despre cum să te raportezi la terapie.
Primul ar fi acela că nu este responsabilitatea ta să știi care sunt regulile terapiei. Știu că e un lucru greu de înțeles, dar gândește-te așa: când mergi la spital, să zicem că mergi la doctor și, Doamne ferește, primești un diagnostic dificil. Nu este treaba ta să știi ce ai de făcut. Nici măcar nu este treaba ta să îți pui un diagnostic, nu? Când vine vorba de medici, tot ce trebuie să faci este să te duci la spital. Responsabilitatea va fi a medicului să îți verifice corpul, să îți spună când ai nevoie de o analiză sau alta. Ei sunt experții, e treaba lor să știe ce trebuie făcut.
La fel cum este cu un mecanic auto. Tu doar mergi și zici: „mașina face un zgomot ciudat”. Și ei te întreabă: „ce fel de zgomot?” și tu zici: „nu știu, un fel de zgomot ciudat”. Nu trebuie să știi. Nu e datoria ta să știi dacă e cureaua de distribuție, carburatorul sau o scurgere de ulei. Tu doar te prezinți acolo, spui ceva vag, precum: „mașina nu merge cum trebuie”.
Așa e și cu psihoterapia. Tot ce trebuie să faci este să vii cu un motiv general. Și nici măcar nu trebuie să fie un motiv bun. Poți să spui doar: „viața este foarte dificilă în perioada asta”. Și este suficient.
Al doilea lucru important de înțeles se referă la terapie ca proces activ. Unii oameni percep terapia ca un proces pasiv. Vin la terapie și spun: „Gata, am venit. Vindecă-mă. Repară-mă”. Dar nu așa funcționează lucrurile. Succesul în terapie depinde atât de cât de implicat e pacientul, cât și de cât de implicat e terapeutul. Când mergi la terapie, trebuie să fii pregătit să muncești. Nu e treaba ta să știi exact ce trebuie să faci, dar e treaba ta să faci ceva odată ce ai înțeles ce este de făcut.
Sunt și persoane care spun: „am încercat terapia, dar nu a funcționat pentru mine”. Și când încep să sap mai adânc, îi întreb: „ok, dar ce anume n-a mers pentru tine?” Și destul de des, cam la 30-40 la sută dintre cazuri, descopăr că persoanele respective au fost foarte pasive. Adică n-au făcut nimic, doar s-au prezentat acolo și au așteptat să se întâmple o magie.
O analogie bună ar fi cu mersul la sală cu un antrenor personal. Antrenorul e expertul. Tu te duci la el și spui: „vreau să intru în formă”. Și atât. El o să se ocupe de „cum”. Nu trebuie să știi tu dacă trebuie să faci cardio, greutăți, exerciții cu propriul corp sau să te pregătești pentru un decatlon. Asta e treaba lui. Dar odată ce îți spune ce ai de făcut, tu trebuie să pui mâna pe greutăți și să le ridici.
Terapia este la fel. Nu e o procedură pasivă, precum o biopsie sau o radiografie, unde stai întins și ceilalți îți fac ceva. Trebuie să te implici, să lucrezi cu ce simți, cu ce gândești, să te confrunți cu tine.
Al treilea lucru important de înțeles e că, dacă simți că ceva nu funcționează, trebuie să vorbești despre asta cu terapeutul tău. Asta e, de fapt, unul dintre cei mai importanți factori care pot prezice dacă terapia va avea succes sau nu. Să îți exprimi sincer nemulțumirile sau nelămuririle în fața terapeutului.
Terapeuții nu sunt cititori în gânduri. Dacă vii la ședință și ești întrebat cum merg lucrurile în procesul terapeutic și spui politicos „totul e ok”, doar ca să nu îl faci pe terapeut să se simtă prost, atunci de fapt te privezi pe tine și pe el de o conversație importantă. Poate te gândești că e vina ta că ești prea „defect” sau „depresiv” ca să poți fi ajutat, dar asta nu e adevărat. Și chiar dacă simți că n-ai răspunsuri clare, nu e doar responsabilitatea ta. Terapeutul e acolo să lucreze împreună cu tine, să vă dați seama împreună ce nu funcționează. Terapia e ca un joc în echipă.
Un alt lucru important de știut este că există mai multe tipuri de terapie, adică „moduri” sau stiluri diferite de abordare. Terapia, la fel ca mâncarea, vine în tot felul de variante. Există aproximativ peste 400 de forme de psihoterapie recunoscute și practicate în lume, ce derivă din 4-5 curente principale. Deci sunt foarte multe modele diferite de terapie.
De exemplu, există așa-numitul „al treilea val” de terapii, care include multe tehnici bazate pe mindfulness, cum ar fi terapia prin acceptare și angajament (ACT) sau terapia comportamentală dialectică (DBT). Astea sunt mai moderne și implică, de obicei, lucrul cu acceptarea, prezența conștientă și valorile personale.
Înainte de acest val, a fost terapia cognitiv-comportamentală (CBT), care e mai structurată. De multe ori ai fișe de lucru, teme pentru acasă, pași foarte clari: „faci asta, apoi asta, apoi asta”. Totul e sistematic, cu o anumită logică procedurală.
Și dacă ne întoarcem și mai în spate, ajungem la Freud și Jung, psihanaliza clasică. Freud, de exemplu, își punea pacienții pe o canapea, stătea în spatele lor și nu zicea nimic timp de o oră. Ședințele erau zilnice și oamenii vorbeau liber, fără direcție fixă.
Dacă un anumit tip de terapie nu funcționează pentru tine, poți încerca altceva sau poți discuta asta cu terapeutul tău. Pe lângă faptul că există diferite metode, mai există și diferențe de stil între terapeuți, în funcție de cât de activi sau pasivi sunt în ședință.
Eu, de exemplu, am un stil destul de activ. Vorbesc, intervin, pun întrebări directe și multora le place o astfel de abordare. Dar unora nu li se potrivește și ar prefera alt stil. Am observat că generația digitală, în special, preferă terapeuți mai implicați, mai energici. În schimb, mulți terapeuți mai vechi au un stil mai liniștit, mai pasiv „hai să vedem unde duce discuția”, „nu putem grăbi terapia”.
Unii terapeuți cred că e esențial să îi înveți pe oameni să fie răbdători în procesul terapeutic. Și da, uneori răbdarea e parte din vindecare. Dar eu cred că e important să nu pornim de la ideea că știm noi ca terapeuți ce e „corect” pentru fiecare. Fiecare om are propriul ritm, propriile nevoi și propriul mod de a simți durerea sau dorința de schimbare. A cere cuiva să „fie răbdător” poate suna uneori ca și cum i-ai spune să nu își asculte propria nerăbdare, când de fapt și acea nerăbdare poate să fie semnul unei nevoi reale, vii, care merită luată în serios.
Așa că mai degrabă decât să impunem răbdarea ca pe o lecție, poate ar fi mai valoros să fim curioși. Ce spune această nerăbdare? Ce caută? Ce doare? Poate acolo e cheia, nu în a aștepta, ci în a asculta.
Până la urmă, terapia nu e un drum cu reguli fixe sau cu o singură direcție corectă. E un spațiu în care doi oameni, terapeutul și pacientul, încearcă împreună să înțeleagă mai bine ce doare, ce lipsește, și cum poate fi vindecat.
